Replica la o critica adusa codului pe blogul Active watch de „doamna popa”
Doamna popa îşi incepe notele de lectură a codului ARCA prin a acuza o „exprimare deficitară” ce s-ar localiza inclusiv în prima frază a codului („Prezentul cod deontologic se situează în contextul creat de cadrul reglementativ existent, respectiv legea audiovizualului, codul audiovizualului, codul civil, Convenţia europeană a drepturilor omului, jurisprudenţa CEDO”), unde detectează o folosire improprie a termenilor.
Se pare însă că doamna popa judecă după principiul „cititorii mei sunt mai inteligenţi decât mine”, pentru că nu explică acestora în ce constă improprietatea termenilor. Impotriva principiului, încerc să le explic eu: domnia sa a avut probabil în vedere, pentru acuzaţia de folosire improprie a termenilor, ideea că jurisprudenţa CEDO nu ar aparţine de cadrul reglementativ existent, ceea ce face improprie includerea jurisprudenței CEDO in categoria „cadru reglementativ”. Dar aceasta teză este evident falsă! Ceea ce s-a vrut a se spune in fraza de debut a codului este tocmai că şi jurisprudenţa CEDO aparţine cadrului reglementativ intern. Citez aici o autoritate – Gheorghe Piperea: „Jurisprudenţa CEDO este direct aplicabilă în dreptul intern prin mecanismul creat de articolul 20 din Constituţie”- sunt cazuri în care „legea este jurisprudenţa CEDO”.
Urmează apoi un atac la un set de termeni folosiţi în cod: „bun-simț”, „prezumția de creativitate”, „nivel de civilizație mediatică a publicului”, „suport faptic credibil și suficient”, „expunere normală în fața publicului și a presei etc”, despre care se spune că nu sunt definiţi.
Dacă „bun-simț” este un termen fără conținut pentru doamna Popa, nu văd de ce a simţit necesar să reproșeze că nu a fost definit. In ce priveşte „prezumpţia de creativitate”, ea este definită într-un paragraf de 5 rânduri, iar sintagma „suport faptic credibil şi suficient” reproduce o formulare a CEDO (Curtea Europeană vorbeste, referindu-se la judecăţile de valoare, de necesitatea „existenţei unei baze faptice suficiente”).
După cum atacă si fraza care conţine sintagma „expunere normală în fața publicului și a presei” ( „asteptarea legitimă de protecție a vieții private și a dreptului la propria imagine” nu poate fi invocată în spații în care se admite o expunere normală în faţa publicului și a presei”). Dar această frază preia o formulare a unui judecător al CEDO, într-o dispută pe tema “aşteptării ca viaţa privată să fie protejată”, prin care se afirmă că există locuri în care nu mai poate fi „invocată o aşteptare rezonabilă de a nu fi expus în faţa publicului sau a mass-media”.
Doamna popa are o problemă şi în raport cu sintagma „dezbatere de interes general”, care se regăseşte în formulări din decizii CEDO, exact in relaţie cu protecţia vieţii private versus libertatea de exprimare. Curtea europeană o spune explicit, de exemplu, in CASE OF VON HANNOVER v. GERMANY : Curtea „consideră că factorul decisiv în a găsi raportul între protecţia vieţii private în opoziţie cu libertatea de exprimare trebuie să rezide în contribuţia pe care fotografiile şi articolele publicate o aduc la o dezbatere de interes general” (the Court considers that the decisive factor in balancing the protection of private life against freedom of expression should lie in the contribution that the published photos and articles make to a debate of general interest.)
„Cu alte cuvinte”, continuă doamna popa, „dezbaterile de interes general și elementele care consolidează valorile societății contemporane sunt argumente pentru încălcarea dreptului la viață privată și a dreptului la imagine.” Da, evident – este exact ceea ce afirmă Curtea Europeană a Drepturilor Omului în citatul de mai sus. Este evident că respectiva contribuţie la dezbaterea de interes general se poate realiza numai prin publicarea materialelor care vin în contradicţie cu protecţia vieţii private.
Doamna Popa continuă nestăvilită, intrând pe tărâmul circului: „Însă este neclar dacă dezbaterile de interes general sunt sinonime cu dezbaterile de interes public; ipotetic vorbind, și o reprezentație de la circ poate stârni ceea ce am putea numi interes general.” In această incursiune pierde însă memoria startului: era vorba nu doar de interes public ci de dezbateri de interes public – este evident că o reprezentaţie de circ nu poate fi în niciun caz o dezbatere!
Se pare că doamna Popa are o alergie la formulări desprinse direct din decizii CEDO, total contraindicată în cazul lecturii de coduri deontologice.
Doamna Popa descoperă contradicţii acolo unde le pune singură: ” Un alt aspect demn de semnalat este că, deși autorul/ autorii codului susține/ susțin că acest document nu contrazice reglementările existente, lucrurile stau diferit în realitate”, şi evocă aici un document al Clubului Român de Presă. Un document pe care codul ARCA nu il contrazice, ci chiar îl confirmă, după cum îl şi indică între surse. Totodată, trebuie notat că documentul invocat nu este parte a cadrului reglementativ, ci o recomandare a CRP, în vreme ce codul precizează că asumă cadrul reglementativ existent aşa cum e definit în primul paragraf.
Mai mult, ceea ce inţelege autoarea din expunerea privitoare la conceptul de politică editorială dovedeste neînţelegerea chiar a recomandării CRP. Ea afirmă că ”Înțelegem de aici că patronul poate să intervină oricând în politica editorială, încălcând astfel Documentul de reglementare a relațiilor editoriale dintre patroni și jurnaliști, elaborat de Clubul Român de Presă”. Or, documentul CRP spune clar că elaborarea şi schimbarea politicii editoriale este prerogativul exclusiv al patronului. Recomandăm doamnei Popa să reia, cu degetul la tâmplă, lectura recomandării CRP.
Poate ar fi fost mai interesant, in schimb, să sesiseze că în codul ARCA s-a corelat conceptul de politică editorială cu tema responsabilităţii editoriale, în spiritul legii audiovizualului, focalizând materia ei nu atât pe relaţiile ierarhice din cadrul companiei, ci pe responsabilitatea faţă de conţinutul editorial.
Doamna Popa are obiecţii şi cu privire la modul în care Codul tratează tema clauzei de conştiinţă. Autoarea nu a sesizat că formularea în cauză exprimă ideea că dreptul de a recurge la clauza de conştiinţă nu se exercită numai in anumite condiții, ci oricând, fără limite, dar concomitent cu satisfacerea anumitor condiții, care decurg din aplicarea lui şi nu condiţionează aplicarea lui. E vorba de condiţii care urmeaza a fi definite în cadrul companiei şi care pot fi, de exemplu, de ordin procedural (se va anunţa în timp util refuzul de a realiza o anumită emisiune, pentru a nu produce daune companiei, etc). In general, în lumea civilizată este acceptată ideea că un drept se exercită întotdeauna numai în condiţiile protejării drepturilor altora.
In ce priveste acuzaţia că termenul „prezumptie” conţine o greşală gramaticală (corect spus ar fi fost: ortografică) , un comportament de minimă decență ar fi trebuit să o conducă la dicţionare pentru a verifica dacă termenul este sau nu acceptat drept corect. S-ar fi văzut că termenul este prezent în toate dicţionarele. Dealtfel, varianta „prezumpție” respectă spiritul etimologiei acestui termen, care provine din latină şi din franceză, unde apare consoana p.
Deşi autoarea nu a folosit ea insăşi un termen incorect, pledoaria ei pe tema incorectitudinii formei „prezumpție” este o dovadă de necunoastere a limbii române, ceea ce, punctual, nu revine desigur la a se exprima incorect în aceasta limbă, ci a la nu intelege ceea ce se spune corect în această limbă. Ambele ipostaze sunt însă la fel de nefericite.
George Chiriţă